Prima pagină > oameni & locuri > Unde ne sunt bunicii?

Unde ne sunt bunicii?

Bunicii

Bunicii

Nu mai știu când am văzut-o prima oară pe bunica. Nu am amintiri prea multe de la vârsta aceea. Dar țin minte că, fără excepție, toate vacanțele de vară, până pe la 16 ani, le-am făcut la țară. Cealaltă bunică s-a stins în urmă cu vreo 20 de ani.

Bunicul, singurul pe care l-am prins în viață, s-a dus și el, liniștit, în somn, până să mijească de ziuă, acum vreo zece ani. Mi-a rămas doar ea…

Bunica Maria

Și bunica Maria s-a trezit văduvă după mai bine de 60 de ani de căsnicie.

Are ochii triști și vocea puternică. Nu a vorbit niciodată cu blândețe și, de când o știu, bunica e ca o locomotivă: n-ar sta o clipă locului, vorbește  mult, uneori suduie, dar îi trece repede și se resemnează. Trebuie să facă mereu câte ceva și niciodată nu-i destulă vreme, nu-i destulă putere. A purtat de când o știu broboadă, sub care ascunde un păr lung, albit de vreme și  împletit în cozi, adunate strâns la ceafă.

Nu mai știu când am văzut-o prima oară pe bunica. Dar știu că ultima dată am vizitat-o anul trecut, prin februarie. Atunci am văzut cu câtă bucurie se uita la noi, mai ales la Andrei, unul dintre cei cinci strănepoți ai ei. Și ochii îi jucau în lacrimi…

Bunica Maria

Bunica Maria

O văd odată la câțiva ani acum, căci distanța dintre noi e mai mare de când eu am ales să rămân în București, iar ea n-ar pleca nicicând din Huțani. Huțani e un sat mic, la granița dintre județele Suceava și Botoșani, aparținând de ultimul.

Unde cerul se întâlnește cu pământul

Satul bunicii? Cât vezi cu ochii, câmpuri întinse, Siretul, lunca, gârla – acum năpădită de stufăriș și răgoz – ce împrejmuiește satul, ulițele colbuite și strâmte, și-apoi… cel mult vreo sută de case mai vechi sau mai noi. Tinerii sunt aiurea, prin țări străine, iar bătrânii ies pe la porți ori de câte ori trece vreo mașină…

Pe drum

Pe drum

Casa bunicii

Casa bunicii

Când eram de-o șchioapă, îmi plăcea să merg cu tata la plimbare, pe câmp, și-aș fi mers oricât, în ciuda grijii lui c-or să mă doară picioarele și că trebuie să ne întoarcem până se lasă seara. Spuneam doar: „mai mergem puțin, ca să ajungem acolo unde cerul se întâlnește cu pământul. Ajungem imediat, uite…” . Iar tata-mi spunea că nu-i așa, căci cerul se îndepărtează ori de câte ori vrem să ne apropiem și că tot ce văd în zare și vreau să ating nu-i decât linia orizontului. Da’-i doar în capul nostru, nu putem pune mâna pe ea. Și nu-l credeam și-l strângeam de mână ca să tacă și să ne continuăm mersul, încă puțin, mai era doar atât de puțin, știam eu sigur și nu puteam renunța, era doar ca un joc de-a prinsa și de-a v-ați ascunselea la un loc…

Asfințit, pe câmp

Asfințit, pe câmp

Dar vremea a trecut și am înțeles  între timp cum e cu linia orizontului, cu viața, ba chiar și cu moartea. Singurul ce nu s-a schimbat în ăst timp e cerul din satul bunicii. Un cer care noaptea e atât de aproape, încât ai senzația că-l poți atinge, un cer alb de stele în nopțile senine, cum numai în locurile uitate de lume, dar păzite de Dumnezeu mai poți găsi.

Reclame
Categorii:oameni & locuri
  1. miron adina
    10 aprilie 2011 la 18:50

    m-ai facut sa plang….nici nu mai stiu cand am vazut-o ultima data pe bunica, insa este exact asa cum ai descris-o tu. nu sta locului o clipa si nici nu tace. nu asculta, numa` vorbeste.imi amintesc de parca ar fi fost ieri serile cand stateam langa soba si bunica mai cosea un capot, iar bunicul imi povestea cum a fost in razboi si ca Odesa este la sapte staii, in spatele casei…si imi spunea de nenumarate ori o poveste cu niste personaje „Sfarma-piatra” si „Sparge-lemne”. Imipovesteau despre foamete, cum mancau radacini de copaci si depre Colectiv……Au trecut atatia ani si ma apuca nostalgia cand ma gandesc la acea prioada…cand mergeam in vacanta la buniici plangeam dupa mama, iar in toamna cand trebuia sa merg acasa plangeam dupa bunica…

  2. 10 aprilie 2011 la 19:03

    Mă bucur că am reușit să te fac s-o vezi un pic și aici…
    Mie nu mi-au spus niciodată povești, nu aveau vreme. Dar îmi amintesc umorul bunicului, mai ales când găinile nu-l ascultau și zburau peste gard, în drum, iar el le eticheta cu un „cioampa dracului”, spus rar și apăsat, dar cu un calm ieșit din comun. De altfel bunicul m-a fascinat întotdeauna cu calmul lui parcă de pe altă lume…
    Și, da, poveștile despre război pe care le spunea uneori, în vacanțele din preajma Crăciunului, când era mai mult timp și când în bucătărie era un butoi mare cu rachiu cu o aromă care mă îmbăta la propriu, dar nu de plăcere…

  3. miron adina
    10 aprilie 2011 la 20:43

    Da…..un calm iesit din comun si… da, imi amintesc si de butoi:)

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns la carminix Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: