Prima pagină > texte > Vechea poveste

Vechea poveste

Mai jos, un text scris la 22 de ani, la care țin foarte mult. Motivele sunt personale, iar nostalgia nu m-ar lăsa să schimb nimic la el. Poate doar titlul, cu care n-am fost mulțumită niciodată. Voi ce ziceți?

El? Un necunoscut, cu ceva care se reține, de fapt ce trebuie să aibă un om ca să fie reținut, habar n-am, dar l-am urmat, nu știu nici eu de ce, i-am acceptat invitația și povestea așa cum mă scol, nu știu de ce, dimineața.
Îmi amintesc bine că, în copilărie, primul gest în fața unui necunoscut era să-i scot limba și i-aș fi arătat și curul, dacă nu mi-ar fi fost rușine sau frică, poate că și una și alta, se împotrivea ceva înăuntru, întotdeauna am fost un timid, fiecare cu teama lui. Nu știu când am ajuns la el sau dacă am ajuns într-adevăr la el, da, îmi amintesc bine, era o casă, dar nimeni nu vorbea, n-a vorbit de ea, erau altele mai arzătoare. De altfel, n-am văzut pe nimeni prin preajmă, nu că n-ar fi locuit acolo cineva, era o casă bună, poate că au mai apărut și alții, dar n-am reținut eu momentele acelea, figuri șterse, e prea de tot, să reții toate fețele care-ți ies în cale?
Oricum, știu sigur că numai el mi-a întins mâna, n-a făcut-o nimeni altcineva, poate că nici n-avea cine, deși am stat mult împreună, mâinile strânse una într-alta. N-am stat mereu așa, suntem bărbați, ce naiba, numai atât cât a trebuit să ne cunoaștem, poate că s-au rostit și nume, niciodată nu rețin chestiile astea, fir-aș al naibii, și atunci nu eram beat, nici nu m-am îmbătat până la urmă, nu cred că s-a băut mult, dacă s-a băut, nu știu să fi turnat cineva în pahare, poate că am stat numai așa, de vorbă. Întotdeauna îmi vine greu la nume, nu reușesc nicicând să le alcătuiesc, e o poveste mai veche, la început dădeam vina pe neatenție, dar nu-i vorba de asta, n-ar fi atât de greu, o chestiune de obișnuință sau mai mult de voință, dar eu nu le aud. Îmi scapă pur și simplu și nu știu să numesc nici oameni, nici obiecte decât, dar stai, nu, asta e, s-a rostit totuși un nume, destul de clar, părea un soi de fișă biografică, asta e, din cauza asta s-a legat. Un nume de femeie, fără mare importanță și pentru el și pentru mine, spus în silă și cu grabă, curios că l-am prins, chiar, o anume Corina, ce terminase Litere (cu engleză secundar), nici n-am răsuflat numai ca să-ți reproduc exact, se lega totuși de filologie, asta e singura explicație, n-am prea stat de vorbă cu oameni, o fac acum, și nici nu înțelegi cât îmi e de greu, o întreagă ucenicie, cuvintele, să le învăț abia la vârsta asta să comunice, și totuși rețin fișe biografice simple, nu-i un efort chiar atât de mare. Dar, să ne întoarcem, nu asta are importanță, o femeie acolo, cu nume încă, numai cele despre care știm cât mai puțin rămân în noi, le uităm până și numele sau nici nu îl au, nu se pot chema, poate că ține de mister, ele știu, o fi o problemă de magie, de revăzut. Ce căuta “numita” în povestea asta nu pricep, poate că nici ea, dar a apărut din întâmplare, e povestea lui și nici el n-a spus prea multe, am reținut-o, ar trebui să fiu fericit, țin minte un nume, dar nu sunt, acum nu mai contează, femeile ca ea rămân cu noi-lângă noi-pe lângă noi și se mulțumesc cu asta, ne spun totul, sunt chiar fericite, nici măcar nu-și dau seama, dar e chiar mai bine așa, să revin, n-are nici o legătură, nu despre ea mi-a vorbit, era o alta, de data aceasta fără nume, și nu din vina mea, dar poate că l-a uitat și el sau nici n-a încercat, n-a vrut s-o numească. O etichetă și la ce bun?
Privesc imaginile, probabil din lipsă de ocupație, nu sunt chiar niște imagini, mi le pot imagina eu, din spusele lui. Le văd cum le aud, uneori cu întreruperi, cu scăpări și reveniri, ca și cum te-ai uita din drum pe geamul unei case, tu fiind în trecere, casa rămânând cu poveștile ei, cu pereții ei, aceeași, mereu închizând. Întotdeauna îmi scapă ceva, poate chiar esențialul, deși tot ce fac e esențial, altfel nu s-ar mai lega lucrurile, nu s-ar continua, căci în istorie e nevoie de coerență, chiar când totul se repetă imbecil de monoton, e vorba de noi și lucrurile toate ne ating, chiar dacă ne scapă, până la urmă suntem prea vulnerabili. O filă de jurnal, pare-se, să ți-o citesc și ție, a rămas la mine, lui nu-i mai trebuia, poate o știa pe de rost, nu s-a uitat niciodată pe ea cât am fost împreună, acum e la mine și nu mă leagă nimic de femeia asta, știu numai că există și îmi e de-ajuns, aș putea chiar s-o caut, dar n-ar ști să mă recunoască, nu, e penibil, n-am fost niciodată îndrăgostit, iubire? – nu există, fericire – nici atât, ne amăgim numai, reciproc și mai ales pe noi înșine, încât sfârșim prin a ne lăsa învinși de amăgiri, e greu să te mai privești în oglindă la o anumită vârstă și apoi e chiar mai comod să mințim, reflexele sociale, până la urmă ne bucurăm, ne-am integrat în sistem, suntem oameni normali, eu însă nu amestec pe nimeni în aluatul meu, între minciună și ficțiune e distanță de-o lume și eu am avut întotdeauna imaginație bogată, mai bine să nu mint, n-am avut niciodată nimic tocmai fiindcă nu m-a avut nimeni, alte fețe ale posesiei, mai degrabă absentă, eu sunt și voi fi singur. Foaia asta a găsit-o la ea, a luat-o și nu avea nici un drept sau poate că da, acum e la mine, dar mai bine să-ți citesc:
…eram un tremur văzut de el ca o vibrație ce-i întețea sentimentul virilității. Îmi țineam mâinile pe piept. Nu știu nici acum dacă din disperare, o disperare în fața necunoscutului, a noului, sau dintr-un reflex al somnului, căci întotdeauna adorm cu mâinile pe piept și cu picioarele încrucișate. E poziția în care mă simt într-adevăr grozav. Nu știu dacă de asta sau poate ca o rămășiță a jocurilor preferate din copilărie, jocul de-a moartea, de-a mortul, eu fiind acesta. Țin minte însă foarte bine că, pe vremea aceea, dincolo de joc sau poate de acolo îmi venea ideea, urmăream orice înmormântare până la groapă. Mă amestecam prin mulțime. Priveam mortul cu atenție, oamenii care plângeau, atâta negru, atâtea coroane și o mulțime de flori, și uneori câțiva bănuți primiți la groapă de la rudele răposatului. Banii luați de pe piept și risipiți printre copiii din preajma mormântului și apoi plimbarea prin cimitir, toate crucile, toate acele nume ciudate, uneori nemțești sau poloneze și atâtea date de naștere, de deces, atâtea zile și zodii și ani de-a valma, și profesori, și doctori, și preoți din care nu mai rămânea nimic. De multe ori, atâtea urzici înalte, înalte și numai o cruce de lemn mâncată de ploaie și vreme, lăsată pe-o parte. Și-l aud încă, atunci, prima oară, când îi tremura glasul în întrebări absurde la care nici nu aștepta răspuns, întrebări care nu sunt niciodată retorice, dacă mi-e frig, atunci de ce tremur, sau dacă îmi bate inima la fel de tare tot timpul. Și eu nu-i răspundeam nici monosilabic, nu-mi mai era nici frig, nici teamă, în mine ca o surpare crispată, molatică și un altceva ca o împotrivire în fața noului pe care îl asistam zămislindu-se înr-un vreau-nu vreau, cu palma neputinței deschisă, ca-n așteptarea banului nefolositor, orb fiind…, nu se încheie aici, atât am putut vedea noi din jurnal, el la fel, e posibil să nu aibă nici o legătură cu jurnalul ei, dar pe undeva îi aparține și el îmi zice, n-am să repet ce-mi zice, este secretul lui, al lor, comentariile mele n-au nici o valoare, nici nu le fac, vezi, e chiar mai bine așa, i-am învățat și privirea, felul lui de a privi, să nu-ți imaginezi că-mi spunea ceva prin asta, e adevărat, ochii pot comunica, dar numai latent, câteva stări, un anume sentiment, niciodată cuvinte, nu vorbim cu ochii. Și orice povestire nu-i decât o denaturare, chiar dacă implică o retrăire a evenimentelor, e totuși altceva, un alt fel de ritm care ni se cere atunci când vorbim despre noi cei vechi, căci am spus-o de “n” ori, acum suntem alții, mai reci și poate din cauza asta mai riguroși cu amintirile, mai bătrâni și poate din cauza asta habotnici, cine știe, de altfel bătrânii sfătoși, calmi și înțelepți sunt numai niște fantasme, căci bătrânețea ne aduce o grămadă de noi complexe, așa încât nu mai avem timp și pentru ceilalți, ne plângem doar de milă, de câte ori avem ocazia o facem în public, în ziare și la televizor, văzând de la o zi la alta, mai degrabă cei de lângă noi, că înțelepciunea noastră nu-i decât o fantoșă, că altele erau vremurile înainte, însă azi am pierdut teren și suntem niște decrepiți caraghioși și totuși, curios, bătrânilor le stă chiar bine prinzând fluturi.
S-ar putea ca nimic din toate astea să nu te intereseze, m-am tot întins și n-ai ce învățăminte să tragi, vorbesc fără rost, dar niciodată nu fac altfel, în general, oameni suntem, vorbim, nu spunem, e chiar o modă, vrând-nevrând, începi să mănânci rahat, nu fac decât să pierd vremea, din timpul meu, și stau cu tine, tu tăcând, eu ascultând.
Nu vorbesc niciodată cu necunoscuți, nu opresc pe nimeni pe stradă, și el, drace, n-am ce să-ți spun, poate că am uitat totul, nu știu să vorbesc despre oameni, uneori îmi uit până și data de naștere și numele, alteori mă trezesc repetându-l, dar nu mă recunosc în el, ca ceva străin și totuși palpabil, cuvintele, ce vrei, ca femeile, niște apariții, n-am înțeles niciodată de ce trebuie să vorbim, să fi avut dreptate, una mi-a zis odată că sunt infirm sufletește, handicapați la tot pasul, nici nu știa ce vorbește, femeile și cuvintele, niște aparențe, am mai spus-o, puțin altfel de astă dată, în fond același lucru, ce naiba, n-am chef să mă tot repet, nu-i nimic de înțeles din povestea asta, nu are nici un rost și totuși e frumos și rar să-ți întindă omul o mână atunci când te întâlnești, când te vei întâlni cu el și peste ani, să-ți întindă mâna, nu-i așa, să te poată privi în ochi, și tu să i-o dai, să vrei, peste ani, și nici măcar să nu-ți fie rușine sau teamă, să i-o dai și să vezi că de fapt mâna aceea nici nu există, că e doar o aparență și că tu ai rămas tot cu palma întinsă. Asta e tot.

SFÂRȘIT

Autor: Carmen Eberhat, septembrie 1992

Reclame
Categorii:texte
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: