Păzea la femeile culturale!

Pe vremea studenției le-am remarcat întâia dată. Pe atunci le observam, tăcută, de la distanță; uneori eram stupefiată, alteori reușeau să-mi stârnească interesul, cu felul lor vrăjit de a folosi cuvintele ca într-un joc de scrabble. Întotdeauna, dar întotdeauna aveau replica potrivită, spusă la sfârșitul discuției, o dată cu stingerea apăsată a țigării, aveau observații „pertinente” în legătură cu orice subiect și găseau oricând loc pentru o concluzie. De fapt, ce zic, erau adevărate maestre la tras concluzii, la pus punctul pe i. Ascultau conversațiile cu un aer ușor absent, plictisit. Nu puneau niciodată întrebări, căci aveau deja toate răspunsurile. Să mai spun că „aveau” întotdeauna dreptate?

Treptat, am început să detectez de la primele cuvinte când aveam de-a face cu astfel de femei și-mi căutam de treaba mea, fără să mă împiedic prea mult de prezența lor.

Separat sau împreună?

Când dragostea face picioare

Am auzit de curând o doamnă ce spunea că nu-și mai suportă soțul, căci îi oferă prea puțin față de cât își dorește ea spiritual, că e un tip cam simplu. Hmm…

Niciodată nu aș gândi despre partenerul meu (fost, actual sau potențial) că e “cam simplu”. Găsesc că simplitatea are farmecul ei și te poate copleși în multe aspecte. Nu văd nimic rău în a fi simplu; poate că sunt mai de evitat sofisticații, complecșii, care pot suferi – patologic chiar – de diverse forme de alienare. Spun asta, cu toate că nu sunt o ființă simplă, dar tocmai de aceea. De altfel, cred că eticheta “simplu” (în sensul de spirit sărac) nu se potrivește îndrăgostiților, care știu să caute și să găsească bogăție acolo unde ochii celorlalți nu văd.  Condiția e însă să nu te plictisești în a căuta în permanență.