Separat sau împreună?

Când dragostea face picioare

Am auzit de curând o doamnă ce spunea că nu-și mai suportă soțul, căci îi oferă prea puțin față de cât își dorește ea spiritual, că e un tip cam simplu. Hmm…

Niciodată nu aș gândi despre partenerul meu (fost, actual sau potențial) că e “cam simplu”. Găsesc că simplitatea are farmecul ei și te poate copleși în multe aspecte. Nu văd nimic rău în a fi simplu; poate că sunt mai de evitat sofisticații, complecșii, care pot suferi – patologic chiar – de diverse forme de alienare. Spun asta, cu toate că nu sunt o ființă simplă, dar tocmai de aceea. De altfel, cred că eticheta “simplu” (în sensul de spirit sărac) nu se potrivește îndrăgostiților, care știu să caute și să găsească bogăție acolo unde ochii celorlalți nu văd.  Condiția e însă să nu te plictisești în a căuta în permanență.

De multe ori însă, femeile (mai degrabă decât bărbații) așteaptă să fie căutate și, odată găsite, se mulțumesc doar, așteptând în continuare, să fie răsfățate, admirate, fără ca ele să facă un efort înspre celălalt. Cel mult, se mai uită din când în când în oglindă pentru a se asigura că sunt încă dezirabile, fără a remarca faptul că în oglinda aceea, îndrăgostite fiind, ar trebui să vadă doi oameni într-unul. Sună un pic ca reclamele la detergent, știu…

Nu mă despart de un om din cauză că nu împărtășim aceleași valori, ci pentru că nu ne mai trezim unul altuia curiozitatea, că am încetat să ne mai cunoaștem, am încetat să mai tresărim. Nu mă despart de un om pentru că  nu (mai) corespunde unor standarde ale mele, ci pentru că am încetat să (ne) mai simțim, pentru că nu mai există “împreună”, că nu devenim împreună. E greu de crezut că în iubire unul evoluează, adică devine, iar celălalt stă pe loc, zace. Fie pot deveni (amândoi) unul, fie pot deveni separat.

Sigur, e frumos să împărtășești aceleași valori sau aceleași pasiuni, dar și mai frumos e atunci când îi trezești celuilalt curiozitatea, când celălalt citește ce citești tu fiindcă vrea să te înțeleagă mai bine, când celălalt dansează cu tine pentru că vrea să descopere de ce îți place dansul și pentru că vrea să se bucure de ce te bucuri și tu. Și încearcă să te „guste” în toate formele tale, cu bune și rele, pentru că îl stârnești și te stârnește.

Căsătoria sau statul împreună cu cineva, în aceeași casă, ar trebui să fie ca participarea la un banchet în doi în care fiecare îl hrănește pe celălalt și totodată se hrănește din celălalt. Ușoară canibalizare, dar e condiția prin care amândoi devin unul și se întorc în sine mai plini, mai bogați. Nu părăsești un om pentru că întârzie mereu acasă, pentru că e distrat, pentru că e leneș sau pentru că s-a prostit, așa cum nu-l părăsești pentru că nu mai poate merge. Dar îl părăsești când între tine și el nu mai există nicio punte, când cuvintele sunt doar vorbe goale, când nu mai lasă nicio urmă pe trăirea ta, când nu mai ai nicio emoție, când și tu și celălalt deveniți demni de milă.

Știu că dragostea nu poate exista în afara simțurilor, oricât de mult ne-am gândi la ea. Dar, mai există timpul, care poate ucide sau care poate vindeca. Și mai există contratimpul care creează angoase. Și, firește, am învățat/citit că există pe lume și madame Bovary. Și femeia la 30 de ani. Dar abia la 40, poți vorbi detașat despre ele. Pfui… am scăpat de asemenea experiențe. Poate pentru că nu am așteptat să trăiesc ceva anume, ci m-am bucurat să simt că trăiesc, că sunt vie? Poate, cine știe..